Lumina

TRECUT

Îmi doresc să nu fiu nevoită să-i  aud vocea mamei prin acest mecanism rece, sumbru și infect, care nu-mi oferă decât informații, statistici, sunete, imagini, însă ocolește  esența: trăirile, vibrațiile, neprevăzutul, confuzia pe care o resimte cineva în momentul în care încearcă să deslușească ceea ce se ascunde dincolo de mimica de pe fața interlocutorului.

Mi-e dor de dimineți în care ne beam cafeaua, eu gustând, ea sorbind încet și ascultându-mi aberațiile de copil alintat, literalmente. Eu vorbind haotic despre visuri, idealuri utopice, intrigi puerile, super-eroi, noua vestimentație, cuvinte de copil…… . Ea privindu-mă cu admirație, văzând în mine tot ce nu a fost ea, perfecțiune, validare, viziune, un prototip al copilului ideal. Timp în care eu pălăvrăgeam de zor, cuvinte fără sens, gesticulam cu vehemență și detaliam  ce urma să devin.

Pe retina ei ajungea o luminiță, ea credea în omul frumos ce urma sa fiu, credea în substratul cuvântului utopie. Pe de-o parte mă vedea mare, fericită, împlinită pe toate planurile, pe de altă parte își dorea să rămân un copil, mic, alintat, mereu sub aripa ei, punct de sprijin, legătură dintre basm și veridic, lumina de la capătul tunelului.  

,,Mi-ai arătat primul răsărit, cu  tine de mână am călcat în această lume crudă, nefastă, însă n-am călcat strâmb , pentru că mă țineai strâns, Mamă…

 Cu tine de mână vedeam totul roz, vedeam…, acum  am crescut mare și aș da orice să mai pot păși ca atunci, cu încredere, siguranță, curaj și mândrie… Naște-mă din nou pentru că acum fiecare pas pe care-l fac e riscant, pot să cad oricând într-o prăpastie și nu știu dacă are cine să mă ridice. Dar cum spui Tu…să nu mă bazez pe alții, ei bine, nu știu dacă sunt capabilă să mă ridic singură..

Acele mâini, care poartă pe ele semnele trecerii timpului și urmele sacrificiilor făcute pentru mine, merită acum să fie iubite, iubite de cei care s-au hrănit cu dragostea ta maternă, care au crescut cu iubire în suflet și căutând frumosul în tot ce-i urât. Trăind  dezamăgirea  doar cu un nod în gât pentru că nu ne-ai permis să plângem. Pentru tot ce ești Tu, pentru tot ce am fost eu, sunt, și voi fi, mulțumesc Mamă.

De multe ori mi s-a spus că acasă nu e locul în care te-ai născut, ai crescut, ai înflorit, ci e locul în care te regăsești…

Ei bine, eu mă regăsesc unde e Mama, întotdeauna..”

PREZENT

Ne-am regăsit nepierzându-ne. Lucrurile s-au schimbat, și totuși unul a rămas intact. Eu încă nu văd lumina din mine, nu știu ce pot, nu știu spre ce aspir.. Dar Mama încă vede idealul, știe ce voi deveni, face corelația dintre visurile de copil și piedicile de adolescent, ea știe că voi deveni un Om frumos, cu O mare, eu nu știu. Ea crede. Eu nu. Ea vede totul în profunzime. Eu nu.Mai sunt lucruri ce nu s-au schimbat, eu încă descriu viața prin cuvinte de copil. Ea încă are lumina pe retină.

 Acum eu sunt cea care ascultă, terifiată, despre năzbâtiile pe care le făceam când eram mică. Erau ani frumoși… . Nu-i pot lua înapoi, dar făcând o retrospecție, acei ani fac parte din mine, acum zâmbesc privind în gol, îmi amintesc și mă bucur de trecut, mă bucur pentru că e al meu.

Poate de asta s-au născut mame. Să reducă la zero toate incertitudinile copiilor, fricile, nesiguranțele, angoasele, vicisitudinile.  E paradoxal că ele văd lumina, și noi nu. Ăsta e darul lor. Cu asta au fost înzestrate. 

Ani de afecțiune m-au copleșit…